Părtinirea presei de stânga îi subminează pe democrați. Serios (The Washington Post)

Disiparea încrederii în presă demonstrează faptul că democrații nu fac bine să se bazeze pe arbitri favorabili lor.

Cândva îmi petreceam mult timp plângându-mă că părtinirea presei de stânga îi afectează pe politicienii republicani, cât și cauzele conservatoare. Acum nu o mai fac.

Da, sunt în continuare de acord cu ce spun conservatorii, și anume că presa consacrată e părtinitoare în favoarea stângii. Și cu greu ar putea fi altcumva, date fiind simpatiile politice ale jurnaliștilor: un sondaj din 2022 arată că mai puțin de 4% din ei se consideră republicani. În cazurile cele mai grave această părtinire se traduce printr-un jurnalism care-i tratează pe republicani ca pe delincvenți și pe democrați ca pe prieteni care au nevoie de ajutor. Dar cel mai frecvent afectează relatările mai subtil: ce știri optează jurnaliștii să difuzeze, din ce unghi le abordează, la ce experți aleg să apeleze și cui evită să-i rănească sentimentele.

Acest efect a căpătat o amploare tot mai mare de-a lungul ultimului deceniu, în parte și datorită presiunii exercitate de personalul administrativ progresist al organelor de presă. Dar, undeva pe parcurs, a intervenit ceva ironic: am început să cred că părtinirea presei încetase să-i mai ajute pe democrați. Începuse, din contră, să-i submineze – deopotrivă cu înseși instituțiile de presă.

În actualul ciclu electoral am privit stupefiată cum voci critice de la stânga se plângeau că presa consacrată subminează alegerile prin „normalizarea” [în sensul de „normal la cap”; „sanewashing” în original – n.trad.] lui Trump, că noi jurnaliștii nu ne facem treaba de a vorbi „nu despre șanse, ci despre mize” [a se citi „nu analiză neutră, ci propagandă” – n.trad.] și că apelăm la false analogii. N-am fost stupefiată de faptul că progresiștii voiau ca noi să-l criticăm mai mult pe Trump și să evidențiem mai puțin neajunsurile lui Joe Biden ori Kamala Harris. Am fost uluită fiindcă ei vorbeau ca și cum acest lucru ar fi urmat să influențeze rezultatul alegerilor [cu alte cuvinte, chiar își doresc o presă subiectivă – n.trad.].

Această conversație părea să se desfășoare într-un univers paralel – sau poate în 1976, atunci când 72% din americani afirmau într-un sondaj Gallup că au „foarte multă” sau „destul de multă” încredere în presă. Or acea încredere fusese cumpărată de presă de la public tocmai prin acel jurnalism obiectiv pe care progresiștii acum îl deplâng, deoarece numai un astfel de jurnalism poate convinge audiența că-și va vedea propriile opinii puse la încercare.

Pe măsură ce presa de știri s-a deplasat tot mai la stânga, încrederea publicului în noi s-a disipat. Până în 2024 s-a ajuns ca mai puțin de o treime din public să mai aibă „foarte multă” sau „destul de multă” încredere în presă; o altă treime declară că are „nu prea multă” încredere în presă, iar restul spun că nu mai au „absolut deloc” încredere. Faptul că suferim de o părtinire politică indubitabilă sugerează o legătură cu politica noastră. La cel mai nou sondaj Gallup au afirmat că au multă încredere în presă 57% din democrați, 27% din independenți și doar 12% din republicani. Dată fiind lipsa încrederii în presă la oamenii care oricum nu sunt de acord cu noi, presa nu prea avea ce face pentru a-i convinge că Trump e un pericol. Dacă noi jurnaliștii ne-am fi petrecut întregul an înlănțuindu-ne brațele și scandând „Trump e un fascist și un inamic al democrației”, rezultatul alegerilor ar fi fost cam același. A încerca să corectezi această problemă prin amplificarea scandalizării politice e ca și cum ai încerca să-ți vindeci cancerul de plămâni fumând un pachet de țigări în plus.

A fost o situație nocivă pentru presa de știri, care deja își cheltuise fix acel capital de încredere pe care criticii progresiști ne implorau să-l cheltuim. Dar rău a fost și pentru democrați. Permițându-le să câștige atâtea cicluri jurnalistice, noi nu am făcut altceva decât să le înmânăm o serie de victorii à la Pirus.

În fapt, temele care au contat cel mai mult în campania electorală din acest an au fost acelea legat de care le-am oferit democraților cel mai mare „ajutor”. În campania electorală din 2020 candidații la alegerile primare democrate au contat pe noi pentru a le lăsa loc să se ducă departe la stânga, mai cu seamă în privința chestiunilor sociale, și astfel a reușit Harris atunci să producă o groază de muniție pentru reclamele negative care au atacat-o anul acesta. În campania aceasta democrații au contat pe noi pentru a bagateliza declinul șocant și evident al lui Biden. Chestiunea a fost tratată cu mânuși, sub amenințarea represaliilor activiștilor electorali, ale cititorilor, ba încă și ale altor jurnaliști.

Chiar și atunci când probele video clarificaseră și mai bine situația, democrații anonimi care își declarau îngrijorarea erau cuplați la știri cu comunicatele președinției care susțineau că Biden e în formă perfectă. Concomitent, multe dintre organele de presă care procedau astfel au preluat și minciuna democraților cum că clipurile autentice demonstrând comportamentul îngrijorător al lui Biden ar fi fost „falsuri ieftine”. Lucru care i-a consolat pe cititorii de stânga, care puteau astfel respinge știrile despre Biden ca pe niște zvonuri răutăcioase înghițite pe nemestecate de alți alegători mai creduli. Judecând după reacția apocaliptică la dezbaterea cu Biden, o mare parte din audiența presei consacrate se grăbise să profite de acea amăgire alinătoare. Rezultatul a fost un dezastru pentru partidul lor.

Democrații au devenit pricepuți la a li se băga pe sub piele arbitrilor prietenoși din presă în epoca în care majoritatea electoratului își obținea știrile politice de la numai trei televiziuni, două-trei ziare locale și o mână de reviste politice. Însă acei dulăi bătrâni nu mai dețin acum monopolul; acum ei nu mai controlează decât intrarea într-o grădină mult mai mică înconjurată de un zid înalt și plină cu stângiști de treabă care discută între ei. În afara zidului, mesajele pe care ei nu vor să le audă aleargă libere prin jungla nedomesticită a noii prese: podcast-uri, transmisii în direct pe YouTube și rețele sociale.

Dulăii sunt conștienți de toate acestea, de unde și toate reclamațiile despre „informații eronate” și „dezinformare”. Din nefericire, singurii oameni care le pot auzi denunțurile sunt acei oameni de treabă de la petrecerea din grădină.

N-aș putea garanta că democrații ar fi câștigat anul acesta dacă le-ar fi parvenit mesajul mai devreme și l-ar fi aruncat pe Biden peste bord la timp pentru a putea găsi un candidat mai bun decât Harris – sau măcar pentru a-i acorda ei ocazia de a avea o campanie integrală. Dar cu siguranță ar fi avut șanse mai bune decât și-au acordat ei înșiși prin faptul că au încercat să folosească jurnaliștii pe post de activiști electorali. Și până când deopotrivă democrații și presa nu vor realiza greșeala pe care o fac, ce s-a întâmplat acum se va tot repeta.

În epoca internetului nu mai e posibil să câștigi alegeri punându-te bine cu arbitrul, fiindcă singurele decizii care contează sunt luate de alegători. Arbitrul te poate ajuta să-ți menții coaliția disciplinată, dar nu te poate ajuta s-o extinzi – de fapt, e mai probabil să ți-o micșoreze dacă se implică, întrucât tot mai mulți alegători vor conchide că jocul e măsluit. Ceea ce înseamnă că cu cât mai des va câștiga partidul tău victorii mediatice superficiale, cu atât mai des va pierde alegerile.

Articol de Megan McArdle, publicat în The Washington Post, în traducerea Rador Radio România