criza fetiței ei în public s-a transformat într-o lecție de viață

Oricât de bine s-ar pregăti un părinte, va exista întotdeauna acel moment dificil în care copilul face o criză de nervi în public. Astfel de situații apar pe nepregătite, în cele mai nepotrivite locuri – fie într-un magazin aglomerat, fie pe o bancă în parc – atrăgând priviri curioase sau critice. Pentru mulți părinți, aceste clipe sunt apăsătoare, încărcate de rușine, neputință și sentimentul că au eșuat.

Și totuși, din acea furtună aparent haotică, se poate desprinde o lecție prețioasă. Una despre compasiune, despre sprijinul tăcut între părinți și, mai ales, despre puterea unui simplu gest sau cuvânt. Uneori, tot ce ai nevoie să auzi este: „Și noi am trecut prin asta. Ești om, ești părinte. Nu ești singur.”

Relatarea unei mame care a trăit un astfel de moment a fost publicată de Business Insider. Femeia a învățat o lecție valoroasă în cel mai neașteptat mod, în timp ce copilul ei trăia prima criză serioasă chiar în centrul orașului, scrie businessinsider.com.

„Copilul meu mic a făcut o criză epică în public. Sfatul primit de la o altă mamă mi-a rămas în minte ani de zile. Și era adevărat. Era un bebeluș liniștit, care trecuse cu ușurință peste temuta fază a „teribililor doi ani”. Credeam că am trecut de crize și izbucniri.

Viața noastră urma un ritm previzibil: cinci zile de școală extrem de structurate, urmate de două zile petrecute acasă. Trăiam pentru acele momente prețioase dedicate copiilor mei, o alinare a vinei de mamă care muncește.”

Cum a pornit „furtuna”

„Într-o sâmbătă, plănuisem să mă întâlnesc cu o prietenă la târgul de toamnă al orașului. Fetița mea de 3 ani s-a dus la dulap și s-a fixat pe o salopetă neagră din catifea, primită de curând de la alt copil. „Vreau să o port, mami.”

Era septembrie, în New England, și știam că, dacă o purta, avea să transpire zdravăn până la prânz. Am scos din sertar niște colanți și un tricou și i le-am oferit ca alternativă, explicându-i că s-ar putea să nu fie confortabilă în ținuta aleasă de ea.

Mă temeam că nici eu nu mă voi simți confortabil. Fiind profesoară în oraș, știam că vom da peste părinți și copii. Mă îngrijora cum se va reflecta „stilul” ei asupra noastră.

Dar era hotărâtă, așa că am cedat. Așa cum bănuiam, ziua se anunța foarte călduroasă. Bebelușul meu, care dormea liniștit în cărucior în timp ce eu și sora ei ne plimbam printre standuri – de la cel cu prăjituri de casă până la castelul gonflabil – se trezise. Era timpul să plecăm.

I-am întins mâna fetiței cu obrajii rozalii și am spus cu veselie: „E timpul să mergem.” „Nu,” a zis ea și s-a trântit pe jos, fix în mijlocul parcului central din oraș.

Am rămas în picioare, cu o mână pe cărucior, șocată. Chiar se întâmpla ce credeam că urmează? Chiar avea să aibă prima ei criză? Aici? În public?

A început să țipe. Am mișcat din degete, chemând-o să-mi ia mâna. „Hai să mergem,” am zis cu o voce exagerat de dulce. „Vreau. Să. Rămân!” a țipat ea.

Am încremenit, nevenindu-mi să cred că fetița mea „perfectă” era pe cale să facă o criză în toată regula. În public. Am auzit scârțâitul scaiului de la pantof, urmat de imaginea unui pantof de lac, mărimea 9, zburând prin aer și căzând la pământ după ce a lovit o altă fetiță. Am văzut cum fetița, uluită, s-a uitat la tatăl ei, apoi spre noi.

Când am întâlnit privirea copilului, mi s-a strâns inima. Ochii mari, căprui, erau ai unei fetițe timide și dulci, care, bineînțeles, era eleva mea.”

Consolarea care a fost un adevărat balsam pentru suflet

„M-am grăbit spre ea și spre tatăl ei, îngăimând: „Îmi pare atât de rău.”

Tatăl fetei nu a spus nimic, mi-a înmânat pantoful. Roșie de rușine, am mers hotărât spre fiica mea, am luat-o în brațe și am așezat-o pe șold.

Cu cealaltă mână am apucat de cărucior. De nicăieri, a apărut o mamă al cărei copil fusese elevul meu în anul precedent.

Eram îngrozită „Hei,” a zis ea, punând mâna peste a mea. „Ești bine?” I-am spus că sunt îngrozită de comportamentul fiicei mele. N-a judecat. În schimb, cu un zâmbet cald, a spus: „Toți am trecut prin asta.

Nu am crezut-o. Nu-mi puteam imagina că această mamă relaxată și copiii ei la fel de liniștiți ar fi putut avea o scenă în public. Dar ea a insistat: „Fiecare dintre noi.” Cuvintele ei de solidaritate au fost exact ce aveam nevoie să aud. Nu judecată, ci compasiune. O recunoaștere că făceam tot ce puteam – și copiii mei, la fel.

Ani mai târziu, îmi repet cuvintele ei pline de compasiune în minte ori de câte ori văd o mamă stresată, încercând să gestioneze emoțiile puternice ale copilului ei. Și le spun cu voce tare, atunci când simt că o mamă chiar are nevoie să audă acele cuvinte vindecătoare, ca să știe că nu e singură.