Omul care, în 1987, a arborat tricolorul pe acoperișul teatrului Pușkin

Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.

AUREL

De fiecare dată când îl întâlneam pe stradă sau în troleibuz sau în magazin sau în parc sau pe o bancă din fața casei mele- știa deja și unde locuiam- sau pe scările Bibliotecii Municipale B.P. HAsdeu- aflase între timp și unde lucrez- se lumina la față și se îndrepta spre mine cu brațele larg desfăcute în părți, gata să mă îmbrățișeze afectuos, dacă eu nu reușeam să mă feresc la timp din calea brațelor lui vânjoase. El era unul dintre puținii oameni din Chișinău care îmi spunea Mircea, așa cum mi se spunea la sfârșitul anilor optzeci. Trecerea timpului și schimbările sociale care au survenit la Chișinău au mai însemnat pentru mine și schimbarea numelui. Că m-a chemat cândva Mircea nimeni nu mai știa azi, dar numele ăsta îl purtasem pe vremea revoltelor antisovietice, când oamenii îi înfruntau pe milițieni în stradă și prin parcuri, când tinerilor nu le era frică să cânte cântece românești pe Aleea Clasicilor și să recite poezii în limba lui Bacovia și Ștefan Doinaș, într-o vreme când lucrul ăsta te putea costa pierderea unei slujbe, a unor beneficii, a unui apartament primit pe gratis de la stat, a unui bilet de tratament la sanatoriu, a rândului la mașini sau a unei iubite. Numai el mai ținea minte că pe atunci mă chema Mircea.

– Servus, Mircea, îmi zicea el ardelenește, așa cum ne salutam noi cei de la cenaclul Mateevici la sfârșitul anilor 80 și lucrul ăsta mă înduioșa la culme. Îmi scutura îndelung mâna, atunci când eu îi evitam îmbrățișările de fier, întrebându-mă blând.

– Ai pregătit banii? Ei, unde sunt cei zece lei?

Zece lei. Atât îmi cerea la început, pentru faptul că îmi spunea pe numele pe care-l purtam înainte de 90. Apoi cu cât viața a devenit mai scumpă și mai grea, a început și el să-mi ceară mai mult. Întâi, 20 de lei, pe urmă, 50 de lei, iar în ultimul timp o sută de lei. Nu-i datoram nimic, să mă înțelegeți corect. Niciodată nu i-am cerut pe datorie bani, ca acum să fiu nevoit să-i întorc înapoi. Nici acasă la el n-am dormit și nici din blidele lui n-am mâncat. De când ne știm, nici măcar cu vreo cafea nu mi-a făcut vreodată cinste.

Eu îi dădeam bani din milă față el.

Primele lovele i le-am dat odată în Velmart, când el lua de pe raft franzelă după franzelă, le pipăia și le mirosea și le punea la loc. Pipăi toate pâinile expuse pe tăvi și stelaje și nu luă niciuna. Veni o angajată înțepată și-l luă la trei parale, reproșându-i faptul că nu are voie să pipăie și să miroase pâinile decât când le cumpără. În principiu, avea dreptate. Înțelegea și el asta, dar totuși i-a venit amocul și a început să se învârte prin magazin și să strige la ea. Dădea roată raionului de panificație, în mijlocul căruia stătea pierdută sărmana fată de la țară, venită la oraș ca să câștige și ea un ban. Mi-am dat seama și de ce se supărase Aurel, că nu avea bani destui ca să-și cumpere una dintre acele franzele aurii, poate nici chiar pe cea mai ieftină. I-am strecurat în palmă zece lei și el mi-a înhățat bancnota fără să mă privească și fără să-mi spună pe nume, cu toate că până atunci oriunde mă vedea îmi zicea pe nume, și s-a repezit spre rafturile bucșite cu pâine, a înșfăcat o chiflă și a tăiat-o spre casă, fără să-mi mulțumească. Nici măcar nu m-a privit peste umăr, cu toate că ne știam de treizeci de ani, încă de pe vremea faimosului cenaclu Mateevici. Traversa magazinul rupând din ea și băgându-și-o în gură, atât de flămând mai era. Până s-a apropiat de casă a mâncat jumătate din ea. Vânzătoarea i-a scos pe nas lucrul ăsta, reproșându-i că a mâncat jumătate de bulcă înainte de-a o plăti. El îi aruncă banii pe jos și plecă, fără să-i pese că fata chemă agenții de pază.

Eu îl știam de mult, iar ei doar de câteva clipe. I-am oprit în ușă înainte să tăbărască pe el. Le-am explicat de ce ar greși dacă l-ar doborî la podea și l-ar bate măr ei sau poliția. Spre mirarea mea, i-am convins. M-au urmat pe scările din fața magazinului și am fumat împreună o țigară, vreme în care eu le-am povestit cine e Aurel și de ce ar trebui să-l ia ca atare. Ei m-au înțeles și s-au întors spășiți în magazin, cu toate că pumnii încă-i mai mâncau rău de tot.  Ceea ce nu le-am spus lor era faptul că Aurel fusese colegul meu de scenă de pe vremea când se ținea cenaclul Mateevici. Nu le-am spus că Aurel fusese student la limbi străine și știa o grămadă de poezii și cântece românești pe de rost, pe care le recita în fața bustului lui Eminescu sau al monumentului lui Ștefan cel Mare, în fața unei mulțimi curioase și speriate totodată. Nu le-am spus nici că Aurel avea rude în România și că la fiecare cenaclu sosea cu un tricolor românesc fluturându-l deasupra capului. Le-am ascuns și faptul că Aurel voia unirea cu România.

În perioada aia, în orice colț al Chișinăului, ziua în amiaza mare sau la vreme de seară aveau loc foarte multe ciocniri între ruși și români. Aurel își arborase tricolorul și la balconul său, trezindu-le furia și ura vecinilor săi veniți din Siberia, care într-o bună zi i-au spart ușă și l-au călcat pe cap în propriul lui apartament, sub ochii înfricoșați ai mamei sale, care și-a pierdut cunoștința, fără ca vreunul dintre ei să-i fi tras vreo palmă.

L-au bătut atât de tare cu cizmele în cap că lui Aurel i-au făcut trei operații pe creier pentru a-i extrage hematoamele și l-au ținut după aia trei ani la spitalul de nebuni de la Costiujeni, de unde s-a întors nebun acasă, cu permis de invalid de gradul întâi. Ei bine, asta le-am spus și asta l-a salvat pe Aurel de o nouă cafteală. Le-am spus că e nebun și că are certificat în acest sens, ștampilat de cei de la Costiujeni. Nu le-am spus însă cum a ajuns nebun și la ce le-ar fi folosit dacă ar fi aflat.

Medicii i-au salvat viața, dar nu și rațiunea. Gramul de minte cu care a revenit acasă îl îndemna să se răzbune pe cei care l-au schilodit, dar nu mai avea pe cine, pentru că vecinii lui din Siberia și-au vândut apartamentele și s-au cărăbănit acolo de unde au venit. Oricât de mult își dorea asta, Aurel nu mai avea pe cine să se răzbune. Poate, anume dorința asta de-a se răzbuna l-a și făcut nebun. Nu-și mai amintea chipurile lor. Fețele lor se diluaseră în mintea lui. Și-au pierdut contururile și consistența și uneori semănau chiar și cu chipurile unor câini, sau cu umbrele unor stâlpi sau cu crengile din copac și atunci Aurel sărea asupra lor cu pumnii și cu picioarele, fugărind toți câinii din cartier și doborând stâlpi, rupând crengi din copaci, spărgând vitrinele magazinelor, dar nimeni nu-i putea face nimic, pentru că toți știau că e nebun, mai ales poliția și mai puțin angajații de la Velmart, aceștia erau noi în cartier.

Toți aflau mai devreme sau mai târziu că e nebun și se fereau din calea lui și Aurel era mai tot timpul singur. Oamenii se temeau de el. El fugise prin tot parcul după un tip căruia îi căzuse portofelul din buzunar, dar acesta credea că vrea să-l bată.

Numai eu și mama lui nu ne temeam de el.

Eu, pentru că ne știam de pe vremea când Aurel era sănătos tun și avea o memorie de elefant. Nimeni din orașul nostru, în afară, poate, de Valeriu Matei, mai avea memoria sa. Cred că știa pe de rost toată antologia de poezie universală a  lui Bakonski sau toate cărțile de poezie ale lui Stănescu și Doinaș, autorii săi preferați.

Când vedeam că-i sare muștarul, veneam lângă el și-i ziceam că mi-a spus domnul Conțescu  că băieții noștri le-au dat de urmă tipilor care l-au bătut pe el și sunt gata-gata să-i găbuiască, iar  mâine dimineață o să-i predea lui, ca să facă el ce vrea cu ei și Aurel se oprea din strigat și se întorcea bucuros spre mine și mă întreba în șoaptă, surprins:

– Ești sigur? Ai auzit bine?

– Firește.

– Dar cine ți-a spus?

– Ion Conțescu.

– Pe bune, chiar Ion Conțescu?

– Da, pe bune, chiar el.

– Și nu au fugit în Rusia, așa cum vorbește toată lumea.

– Au fugit, dar s-au întors înapoi.

– De unde știi asta?

– Mi-a spus Ion Conțescu.

Ion Conțescu era omul din umbră al revoluției noastre. El ne dădea cărțile de poezie pe care noi le învățam pe de rost. Uneori, mergeam la întâlnirile cu Ion Conțescu, însoțit de Aurel. Ion ne fixa întâlniri în pădure, în cimitir sau pe malul lacului, unde nu era nici țipenie de om. Înainte să-și scoată cărțile din geantă și să ni le înmâneze, se uita circumspect în toate părțile ca să se convingă că nimeni nu ne urmărește. Ne soma să nu umblăm cu cărțile la vedere, Ne cerea imperios ca imediat să le ascundem în genți și să plecăm. Nu ne permitea să stăm împreună mai mult de câteva minute ca să nu ne vadă nimeni. Ăsta era Ion Conțescu, un om despre care nimeni nu știa nimic, un om din public, dar care ne înarma pe noi cu poeziile alea incendiare. Nu i-am spus lui Aurel că între timp Ion Conțescu a murit. Oricum, nu știu dacă m-ar fi înțeles sau m-ar fi crezut.

– Ion Conțescu m-a rugat să-ți transmit că băieții noștri au aflat azi-dimineață unde trăiesc  tipii ăia pe care-i cauți și tu peste tot prin oraș, tipii ăia care te-au bătut pe tine, e adevărat că ar fi fugit în Rusia, dar s-au întors, căci acolo nimeni nu-i aștepta, băieții noștri au aflat unde stau, mâine o să-i găbuiască , astea erau cuvintele magice pe care eu i le spuneam și el se calma pe dată, oricât de furios ar fi fost.

Așa l-am salvat pe o bătrânel din mâinile lui, care l-a călcat pe pantof. Aurel se supărase atât de tare că voia să-l bată. L-a înșfăcat cu mâinile de gât și -l strângea cu putere, când eu am alergat la el și i-am șoptit la ureche cuvintele alea magice și el și-a descleștat mâinile de pe beregata bătrânului, care a apucat-o la fugă, prin parc, mai repede decât în tinerețe.

În urmă cu doi ani i-a murit mama și de atunci el era mai tot timpul flămând, pentru că nu mai avea cine să-i facă de mâncare, iar el nu știa să gătească. Știau să gătească asistentele sociale, dar acestea nu îndrăzneau să-i treacă pragul, temându-se să nu le ucidă sau să le violeze. Ar fi trecut pragul doar însoțite de vreun polițist, însă niciun polițist nu fu detașat pentru operația asta. De asta, și deveni el atât de violent. Atunci când l-am întâlnit în magazin era la o lună de la moartea mamei sale, vreme în care aproape că nu mâncase nimic și era flămând ca un lup. El era băiatul mamei încă din școală. Tata îl părăsise de mic. Crescuse doar cu mama, care-l spăla, îl hrănea și-i dădea bani de buzunar. Cât a trăit ea, lui Aurel nu i-a lipsit nimic și accesele lui de furie se împuținaseră vizibil, dispărând aproape cu totul. Au reapărut după moartea ei, cu o amploare și mai mare, fără precedent.

Poliția n-avea ce-i face fiindcă era invalid de gradul întâi. Nu-l puteau aresta. Nu l-au putut aresta nici atunci când a spart o sticlă de ulei de podeaua magazinului, ofticat că vânzătoarea nu a vrut să-i primească bănuții.

Știam că una dintre cauzele furiei sale erau faptul că era mai tot timpul flămând. A slăbit cu vreo douăzeci de kile după moartea mamei sale. Primea pensie, dar nu știu ce făcea cu banii ăia, că era mereu cu buzunarele goale.  Când îl vedeam, îl căram după mine în vreun restaurant din cartier, unde-l hrăneam pe săturate. Dar, cu toate astea, el pleca flămând din local. Medicii nu voiau să-l interneze la spital, zicând că nu au cu ce să-l ajute.

Într-o zi l-am întâlnit certându-se cu oamenii din Piața Kantemir, care așteptau troleul. El se postă în fața troleului și nu-i lăsa să intre decât pe cei slabi, zicând că o să se rupă în două vehiculul pe drum. Eu cred că îi ura pe oamenii grași, pentru că ei aveau ce mânca, iar el, nu.

Stătea în fața ușilor și nu-i lăsa pe oamenii grași să intre înăuntru. Un bărbat care nu știa sau nu-și dădea seama că e nebun- poate, la fel ca și el- l-a îmbrâncit și oamenii au trecut peste el și au urcat în troleu. Și-a spart capul. Zăcea la pământ și se văieta cu capul spart. L-am ajutat să se ridice și l-am dus la spital, unde medicii i-au bandajat capul.  Cred că trecuse de cincizeci de ani. Aurel nu voia să meargă acasă, voia să înnopteze afară, să se culce pe o bancă, într-un parc unde se înnădiseră maidanezii și bețivii. Maidanezii roiau în haite pe alei, la fel ca și bețivii. Câțiva bețivi au început să ne urmărească. Nu le plăcuse de mutra lui Aurel.  Capul lui bandajat lor le amintea de ceva foarte intim. Poate-l confundaseră cu cineva cu care se bătuseră un pic mai înainte. Oricum ar fi, veneau după noi și-i auzeam cum ziceau că pe ăsta cu capul bandajat ar trebui să-l caftim neapărat. Aurel își alesese banca pe care voia să se culce. Chiar se așezase pe ea, când bețivii au început să ne împresoare.  Era clar că i-au pus gând rău lui Aurel. Din mâinile lor nu mai avea cum să scape viu. Și atunci i-am spus cuvintele alea magice, la ureche.

– Ion Conțescu m-a rugat să-ți transmit ca în noaptea asta băieții noștri i-au prins pe tipii ăia care te-au bătut pe tine și pe care tu îi cauți peste tot, i-au legat fedeleș, i-au băgat în portbagajul mașinii și s-au pornit deja spre tine ca să ți-i aducă acasă, ca să faci tu orice vrei cu ei. De-ai ști cum se mai văietau că se tem să dea ochii cu tine. De-ai ști.

Aurel m-a ascultat foarte atent și m-a întrebat în șoaptă, la ureche.

– Ești sigur că ți-a spus asta Ion Conțescu?

– Cum mă vezi și cum te văd.

– Și unde ți le-a spus?

– În holul spitalului, în timp ce medicii te bandajau înăuntru.

– Atunci hai să mergem mai repede acasă, mi-a șoptit el. Hai mai repede, m-a îndemnat el ațos, de parcă eu aș fi fost cel care mă împotriveam.  Am ieșit din parc și am trecut prin fața magazinului din spatele blocului său. Bețivii ăia s-au întors în bomba din care au ieșit, însoțiți de haitele de maidanezi, cu coada între picioare. Înainte să ne despărțim, Aurel m-a rugat să-l împrumut cu cincizeci de lei – niciodată nu-mi zicea să-i dau bani, ci doar să-l împrumut- și eu i-am dat. A intrat în magazin, din care a revenit cu patru înghețate. O desfăcu pe una dintre ele și începu s-o mănânce, în timp ce se învârtea în jurul meu și în timp ce toate celelalte trei i se topea în mână, dar hârtiile nu le-a aruncat. Intră în bloc fără să-și mai ia rămas bun de la mine. Am auzit doar cum a trântit ușa după el și a chemat liftul.

În urmă cu 37 de ani, prin 1987, omul ăsta arborase pe acoperișul Teatrului Pușkin tricolorul românesc. Din picăturile alea de înghețată topită în jurul meu se formă un cerc alb, asemenea unui cerc alb de cretă. Aia a fost ultima mea întâlnire cu Aurel. Nu, n-a fost ucis, nici n-a fost internat la spital, nici n-a fost arestat de poliție, pur și simplu a dispărut de acasă. A doua zi dimineață a ieșit din propriul său apartament, fără să-l mai încuie și fără să închidă ușa- a lăsat-o vraiște- și nu s-a mai întors înapoi niciodată.

Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.